printesa de gheata…

… mi-am adus aminte o poveste zen, referitoare la neintelegerea dintre oameni indiferent care ar fi sentimentele lor. Un barbat se roaga naturii sa ii daruiasca o sotie la fel de frumoasa ca gheatza. Si in momentul in care aceasta apare el traieste fericit alaturi de ea. Vine momentul in care este invitat sa stea peste noapte la un vecin unde conform obiceiului face o baie fierbinte; mai mult de atat isi obliga sotia sa respecte regulile si normele de politete desi aceasta il roaga sa nu o faca. Odata cu baia fierbinte, aceasta dispare, pentru ca natura ei de gheata o face potrivita pentru visele lui dar nu pentru regulile dure la care o supune…

Ideea desprinsa din povestea aceasta era aceea a momentului just, a actiunii juste, a intelegerii juste. Dincolo de luptele pe care le ducem in viata cu proprii demoni (neliniste, orgoliu, gandire negativa…), exista regula sfanta a binelui potrivit situatiei, nu a binelui ce pare general valabil. Si pentru asta trebuie o stare de constiinta aflata mult dincolo de marginile gandirii rationale.

modele…

…zilele trecute mi-am adus aminte o discutie despre absenta modelelor din toate categoriile sociale, din mediile de lucru, din absolut tot ceea ce inseamna activitate si viata publica in Romanaia. Din pacate resimtim aceeasi absenta acuta si in viata personala… nu stiim sa iubim, sa uram, sa ne certam… nu ne-a invatat nimeni regulile… nu stiim sa ne despartim, o facem dupa ureche, in spiritul lautaresc autohton.

Cineva a avut puterea sa imi deschida ochii atunci. Mi-a spus: nu te plange de absenta modelelor. E o sansa pentru tine! Munceste, persevereaza, invata din greseli, iarta! Nu abandona niciun moment calea ta! Pe drum o sa pierzi prieteni. Oamenii din jurul tau te vor contrazice, vor rade de tine! Dar pe parcurs, pe masura ce ti-ai atins telul, vei constata ca oameni ca tine, care aveau nevoie de un model, te cauta! Nu abandona… nici un moment. Fie ca lucrezi la o opera de arta sau la un sentiment, nu te abate din calea ta. Lucruri incredibile te asteapta, chiar si cand a disparut orice urma de speranta!

simplu… fara cuvinte…

Ca arhitectul este un “educator de mase” (suna pompos dar e adevar curat!) prin spatiile publice pe care le imagineaza nu e un fapt bizar… intr-o lume civilizata. Ca lucrul asta mai e si normal, e demonstrat de poporul nostru ragaitor de mici si bere si degraba ascultator de pseudo-muzica care se holbeaza inca tamp la Casa Poporului ca la a “enshpea minune a lumii”. M-a distrat intotdeauna naivitatea cu care romanii plecati peste mari si tari se mira de civilizatia de acolo… Poate e una doar de imagine, poate e un lucru de suprafata dar e mai curat… totul… si gandirea, si mediul social, arta… au ceva-ul ala care noua ne lipseste. Astazi am intrat pe site-ul M.A.E.-ului (www.mae.ro). Acum plang… simplu… fara cuvinte….

Iata Pavilionul Romaniei la EXPO 2010 Shanghai, China…

In oglinda retrovizoare

Astetptam de curand pe cineva in masina, stiti rolul bine-asumat al soferului plictisit, si priveam tabloul acela micut reprezentat in oglinda retrovizoare. Tabloul din oglinda are o conotatie speciala, e facut pentru persoane plictisite, care multumesc Cerului ca in secunda aceea in care nu fac nimic se intampla totusi ceva interesant. In spatele masinii mele, a parcat o alta masina (pentru cei interesati, NU, chiar nu conteaza marca, pretul si performantele acesteia…). Din ea a coborat un cuplu tanar. Obisnuit. In jurul varstei de treizeci de ani. Imbracati atent, nu ostentativ. Usual suspects… Ea a plecat, undeva… El ramane sa o astepte, tragand dintr-o tigara. Si brusc, strange in pumn pachetul de tigari, dupa care il arunca cu un gest neglijent in mijlocul trotuarului. Un fapt banal…

… un fapt banal, gandindu-ma ca daca cineva iti seamana, automat va duce gunoiul la locul lui, ca daca cineva iti seamana, are cel putin macar aceleasi principii si reguli in viata, aceeasi educatie, aceleasi aspiratii… Ca nu se poate uita nepasator la lumea din jur. Te face sa te intrebi unde e linia aceea de demarcatie, intre gunoiul pe care il arunca pe jos si constiinta. Si cum procedeaza cu lucrurile care pentru el nu sunt importante, dar care au o importanta suprema in viata celorlalti. Cu aceeasi indiferenta… Surprinzator poate, cele descrise de mine nu au ca intentie lupta impotriva mizeriei de pe strazi; incerc sa atrag atentia, prin mijloacele pe care le gasesc potrivite, asupra unui fapt mai putin evident in comportamentul nostru activ.

Uneori avem impresia ca suntem egoisti. Ca lucrul asta acceptat, poate fi cumva facut “uman” si “normal”; in fond toata lumea procedeaza la fel… nu asa suna eterna scuza? M-a fascinat intotdeauna modul in care budismul priveste omul: ca fiind vasul in care germineaza un viitor bodhisattva. Din cauza aceasta ceilalti oameni sunt la fel de apropiati de Dumnezeu, fiecare pe calea lui, pe cat suntem si noi insine. Respectul pentru ceilalti, este respectul pentru un viitor Dumnezeu. Intr-un anumit sens, crestinismul afirma acelasi lucru. Noi ne comportam ca atare, chiar daca nu de fiecare data la modul constient. Putem distruge o viata, doua, trei milioane… putem distruge natura. Putem face praf sentimentele celor din jurul nostru. Putem da, putem lua, putem face orice… si asta pentru ca suntem oameni, pentru ca uitam ca ceea ce exista in jurul nostru este un dar, nu ceva care ni se cuvine, indiferent cat de departe suntem pe calea noastra… Din nefericire, in oglinda retrovizoare am vazut o privire care afirma, ” DA sunt un viitor Dumnezeu, DA pot face orice…” si DA, am uitat, tot din nefericire cu totii primul mare pacat al crestinismului…

Cultura in vremea informatiei…

Am tot auzit o multime de proverbe referitoare la “omul informat …”. Si in mod absolut, omul timpurilor moderne este un om informat. Bombardat cu informatie; innebunit de informatie. Google este numele noului creier, televiziunea muzeul de arta moderna. Si atunci ce face diferenta dintre noi? Ce este lucrul ala care ne diferentiaza subtil, in momentul in care toata lumea are liber acces la informatie?…

Informatia pe care o posedam, da cred ca asta e cuvantul potrivit, e asemanatoare cu un abonament la o revista lunara cu retete culinare. Intr-un an de abonament ajungi sa ai sute de pagini cu retete. Diferite. Ilustrate. Aparent apetisante. Unele chiar sunt! Si la sfarsitul anului daca faci o statistica realista, constati ca printre ciorbele de fasole “invatate de la mama” si cartofii prajiti la repezeala ai reusit sa gatesti sapte retete… din sutele de pagini, doar atat. Pentru ca doar cele sapte ti-au placut, pentru ca doar pentru ele ai avut timp, pentru ca nu iti place sa gatesti. Si restul? Pagini care vor sta nefolosite. Pentru asta este diferenta intre a fi cult si a poseda informatie. Omul cult foloseste informatia. Informatia il hraneste. Il ajuta sa evolueze. Foloseste constient informatia. O triaza. O transforma. SE transforma… El cauta informatie de care are nevoie si pe care o poate folosi. Isi imagineaza. Are nevoie. Si nevoile lui il vor face sa caute informatia. Omul informat stocheaza. Colectioneaza. Pentru el o carte groasa are o utilitate practica… sprijina bine raftul de deasupra. Si pe biblioteca are o colectie de reviste culinare. Punct.

Asta e diferenta intre cultura si informatie. Toti avem acces la ea, nimic nu mai poate fi ascuns. Totul este la dispozitia noastra. Si cu toate astea oamenii mananca in continuare cartofi prajiti, in conditiile in care posibilitatile sunt infinite!

Despre lame…

…pentru ca pasiunea mea m-a facut sa intreb odata, “unde se poate practica iaido in Bucuresti?” si pentru ca un amic a avut bunavointa sa ma indrume intr-o directie pe care a considerat-o corecta, si mai ales pentru ca i-am urmat sfatul si acum pot spune ca am ales corect.

Pentru ca am invatat pe parcursul anului care a trecut ca pasiunea pentru un lucru negativ poate fi transformata intr-un lucru pozitiv. Am invatat ca un lucru marunt poate fi o revelatie. Ca arta sabiei poate fi o filozofie, sa cauti luni de zile miscarea perfecta si cand ai descoperit-o sa-ti dai seama ca nu ai gasit nimic. Am invatat ca ceea ce pentru mine inseamna enorm, pentru ceilalti nu valoreaza nimic, ba chiar sunt gata sa rada de mine pentru asta. Am invatat ca la fel ca orice lucru pe lumea asta, sabia inseamna pentru unii orgoliu, pentru altii un lucru “cool”, pentru altii o pasiune, o daruire pe viata sau mai simplu, un mod de a-si descoperii propria cale.  Am invatat ca daca nu abandonezi un lucru, in timp tocmai munca depusa te va rasplati in toate actiunile tale. E valabil peste tot in toate aspectele existentei noastre. Am invatat sa fiu prezent. Si sa nu cedez.

Si pentru a raspunde intrebarii: “unde poti practica iaido in Bucuresti?”, acceseaza linkul www.ninbukan.org . Nu iti pot spune ce o sa-ti aduca. Fiecare om are propria viziune subiectiva, si chiar daca  pare ca discutam despre aceleasi lucruri, imaginea mentala este una fundamental diferita. Fie ca vei invata sa folosesti o sabie japoneza sau vei invata cum sa traiesti o viata mai buna, rezultatul va fi acelasi: vei progresa. Cu conditia sa nu abandonezi si sa o faci cu pasiune…

“Daca vi la mine, am sa te intampin. Daca vrei sa pleci, esti liber sa pleci…”

Home sweet home…

Sau cum sa-ti faci o casa in perioada crizei. Solutii multiple. Arhitecti idioti (a se citi cu multe idei!). Onorabilul Kengo Kuma reuseste sa impace designul industrial (de serie) cu arhitectura si o face cu gratia(e) tipic japoneza. Adica pe limba noastra cu simplitate si pragmatism. Pentru cititorii de scriitura japoneza (sau pentru oamenii ca mine care au rabdarea sa incerce prin click-uri succesive pe diverse ideograme) mai multe puteti descoperii la www.muji.net .

Si pentru curiosi adaug un scurt preview. Parca va si aud: mah (sic!) nu tu acoperisuri, nu tu forme “pe curb”, nu tu acareturi, ce e asta frate?!? Tot pe scurt: diferenta intre necesitate, bun gust, apreciere corecta si “life-style” romanesc! Si inca un mic amanunt, desi pretul orientativ este de 200.000$, in Romania se poate ajunge la un cost rezonabil.

Intrebati-va arhitectul…

 

trei de simplu…

… imi aduc si acum aminte discutiile interminabile pe care le aveam, sau pe care le mai am, impreuna cu prietenii mei arhitecti la cate un pahar. O vorba de duh, spusa cu o cruda ura (sic!), povesteste ca un arhitect e cu atat mai autentic cu cat, lansat intr-o conversatie incepe sa elimine idei in cadenta, din izvorul nesecat al intelepciunii sale. Punctul culminant al unei expuneri maniac – furibunde este insa atins in contextul in care acesta este nevoit sa-si sustina software-ul “de suflet”, instumentul cu care isi poate demonstra suprematia putinelor si fixelor sale idei. Las insa anterior amintita intelepciune de arhitect pe o cu totul alta ocazie.

De data asta softul in cauza se numeste Modo©. Este un soft pentru modelare poligonala si “subdivision surface”, asa ca face ceea ce fac oricare dintre cei trei giganti, actuali Autodesk©, dar fara a-ti pune prea multe probleme. Pur si simplu, odata deschis te simti ca soldatul rus, muncind fara sa gandesti ceea ce faci de fapt, ramanand concetrat la ideea ta nu la maiestria de navigare prin interfata unui program oarecare… Are un render de nivel decent, comparabil cu orice render modern. Are un sistem de shadere de-a dreptul idiot, si NU, nu este numai parerea mea pur subiectiva aici; de fapt sistemul de shadere din Modo© are o filozofie buna si simpla, dar din pacate efectul este de sens contrar… adica in jos! Animatia, recent implementata odata cu versiunea 3, este una minimalista, dar sperand in Vointa Divina si in strategia echipei de la Luxology©, lucrurile vor evolua cu certitudine. Si nu in ultimul rand merita amintit aici pretul, care in momente de criza (ca sa fim in ton cu vremurile!) ne zambeste gales de sub pragul de 1000 de euro. 

Nu am pretentia unei prezentari tehnice, de fapt mult mai multe detalii puteti afla singuri, accesand www.luxology.com de unde puteti lua si o varianta trial, de 30 de zile. Vreau doar sa amintesc ca, in momente in care profitand de situatia pietei unele companii investesc resurse in acapararea altor companii mai mici, exista si altfel de abordari… sa le spunem SIMPLE! 

 

Primul pas…

…il faci greu de obicei. Unii oameni sunt labili, combinatia aia vascos – psihica intre molusca si batracian care sta lipit si sufocat de propria existenta actuala, incapabili de actiune, incapabili de impotrivire. Altii sunt neiertatori cu propriile sentimente si actioneaza, pragmaticii, “pietrele tari” care se scufunda rapid in iazul propriilor iluzii despre siguranta si claritate. Primul pas il faci greu de obicei. In viata. In dragoste. In ura. In necunoscut. Chiar si in moarte te chinui sa faci primul pas. Dar odata ce l-ai facut stii ca nu te mai intorci niciodata, oricat ti-ar fi de teama. Oricat te-ai ascunde. Uneori esti atat de prins de propriile actiuni, incat nici nu iti dai seama cand l-ai facut si ai trecut la urmatorul. Fara regrete, fara resentimente, lasi in spate tot… si iei totul cu tine. Consecintele actiunilor tale, persoanele pe care le-ai influentat, locurile prin care ai trecut. Sunt toate cu tine, in secunda in care citesti randurile astea. Tu esti aici. Esti prezent in chiar momentul in care faci fiecare pas, si momentul acela devine cel mai important. Pentru ca este unic. Si nu il vei mai avea niciodata in forma in care a fost. Niciodata!

O sa incerc sa limitez descrierile filozofico-teoretice la acest prim post, o sa incerc sa vorbesc mai putin si sa fac mai multi pasi in viata mea. O sa scriu mai mult, la indemnul unei bune prietene, care mi-a aratat ca scrisul te apropie de tine insuti dar, mai ales, ii poate apropia pe ceilalti de esenta ta. O sa scriu despre toate lucrurile care ma mira, ma bucura, ma intristeaza, ma omoara, ma fac sa traiesc… si daca te intrebi ce este “zero”, raspunsul e simplu; l-am vazut in ultimul timp din ce in ce mai evident. Numai renuntand la ceva cu toata inima il poti avea cu adevarat.

Sper sa reusesc sa pasesc pe aceasta cale…